Galleries

Festivalul folcloric ”Ciobănaşul”

Festivalul folcloric ”Ciobănaşul” de la Prejmer se organizează anual, în prima duminică a lunii septembrie, de aproximativ 40 de ani. Festivalul contribuie la valorificarea elementelor autentice ale tradiţiei muzicale şi coregrafice din diferite zone etno-folclorice românesti. Festivalul constituie o pârghie importantă de păstrare a obiceiurilor şi porturilor populare, a tradiţiei folclorice de pe aceste meleaguri, un prilej de cunoaştere reciprocă a valorilor artistice cultivate şi perpetuate de participanţi, precum şi de evidenţiere a preocupărilor comune pentru păstrarea şi afirmarea acestora. În vederea schimburilor de valori şi experienţă, la acest festival participă atât ansambluri din zona Întorsurii Buzăului (Sita Buzăului, Barcani, Dobârlău şi Barcani), cât şi din alte judeţe (Harghita, Braşov, Buzău, Bacău, Neamţ, Vrancea, Prahova şi Mureş) sau chiar din alte ţări (Republica Moldova, Ungaria, Italia şi Iugoslavia). Astfel, în ultimii 20 de ani, festivalul a căpătat un caracter interregional, cu participanţi din 10-15 judeţe şi internaţional, la el participând formaţii din aroximativ 2-3 ţări.

Sărbătoarea Gospodarul Vămăşan

Sărbătoarea Gospodarul Vămăşan se organizează anual în luna august şi are ca scop revigorarea tradiţiilor şi promovarea zonei. Cu această ocazie sunt organizate prezentări de animale cu premierea celor mai frumoase exemplare, concursuri de pescuit şi de tăiere a buştenilor, în cadrul cărora se întrec cei mai iscusiţi tăietori de lemne din sat. Lemnul rezultat este folosit în confecţionarea de mobilier. Premiile constau în bani şi furaje pentru animale. La fel de atractivă este şi tombola organizată cu ocazia acestui eveniment.

Zilele melcului

DSC_0045Zilele melcului se organizează anual la Teliu, în luna mai, deoarece în această localitate există aproximativ 20 de ferme de creştere a melcilor. Evenimentul are loc la Căminul Cultural din Teliu constă în organizarea unui târg de agricultură tradiţională şi agricultură ecologică în cadrul căruia sunt prezentate  produse tradiţionale alimentare şi meşteşugăreşti. De asemenea, este organizat un simpozion pe tema agriculturii ecologice, ca alternativă la agricultura de subzistentă, susţinut de reprezentanţi al Ministerului Agriculturii şi ai diferitelor asociaţii nonguvernamentale care susţin şi practică acest tip de agricultură.

Fasching- Sărbătoarea clătitelor

DSC_0246Fasching-ul, prezent la Prejmer, Budila şi Teliu, este un obicei ce datează din secolele XV-XVI şi reînviat de tinerii din Prejmer. Tradiţia carnavalului organizat înaintea de intrarea în Postul Paştelui, potrivit calendarului Bisericii evanghelice, este un bun prilej de bucurie, dans şi voie bună, dar mai ales de a reuni comunitatea, fiind un ritual ce are rădăcini adânci în istoria comunităţii, simbolizând triumful luminii asupra întunericului, prevestirea soarelui primăverii şi alungarea iernii. Serbare cu origini păgîne, ce precede începerea Postului Paştelui în Occidentul creştin, carnavalul începe de joi, prin aşa-numita Weiberfastnacht (Carnavalul Femeilor), şi se desfăşoară neîntrerupt până marţi, zi numită în tradiţia occidentală, Faschingdienstag, Mardi Gras, Marţea Grasă etc., moment cînd serbările zgomotoase iau sfârşit pentru a face loc Miercurii Cenuşii, prima zi a postului pascal. Cu o seară înaintea Carnavalului, tinerii se întâlnesc ca să-şi pregătească măştile pentru a doua zi. Dimineaţa, cete de feciori mascaţi colindă satul călare, din alai făcând parte acordeonişti, toboşari, trompetişti mascaţi şi nelipsita căruţă cu sobă în care se pregătesc clătitele. Locuitorii sunt invitaţi să participe la Balul mascat ce va urma în seara respectivă şi li se oferă clătite, fapt pentru care sărbătoarea poartă denumirea de Caravana clătitelor. Tinerii primesc în schimb făină, zahăr, ouă, vin sau bani pe care le folosesc la prepararea clătitelor şi gogoşilor servite la Balul mascat. În timpul periplului lor prin sat, tinerii din Prejmer obişnuiesc să fure, în căruţa cu coviltir, câte o fată pe care părinţii trebuie să o răscumpere. Ziua se încheie cu parada măştilor, iar petrecerea Balului Mascat continuă până în zori.

Fasching/ Festivalul măştilor

DSC_0192Fasching/ Festivalul măştilor se organizează în fiecare an la Budila, în luna februarie, de lăsata secului Postului Paştelui. Obiceiul constă în organizarea unui alai cu măşti în marţea dinainte de lăsatul secului din postul Paştelui, numită şi Marţea Grasă (Mardi Gras, Hús Hagyó Ked), ce străbate uliţele comunei, agitând clopoţei şi tălăngi pentru alungarea spiritelor malefice şi vizitează gospodăriile oamenilor pentru a le purifica locuinţele şi curţile în aşteptarea primăverii şi a unui nou an agricol. Se fac urări de bine pentru noul an, se dansează, iar “măştile“ se înfruptă din bunătăţile gazdelor, ascunse prin cămări şi beciuri, (cârnaţi, gogoşi, vinuri etc.). După ce au parcurs comuna, în acest fel, alaiul de măşti se adună în curtea Căminului Cultural, unde dau foc “mumiilor“ purtate cu plugul rotativ, semnificând arderea răului, îngroparea anului vechi. Toată suflarea se prinde într-o horă a veseliei şi bucuriei, antrenând buna-dispoziţie şi făcând urări de mai bine în noul an în care tocmai au păşit, devenind astfel mai încrezători şi mai optimişti. Manifestarea se continuă cu balul mascat din incinta Căminului Cultural. Bătrânii satului povestesc că, pe vremea grofilor, o ceată de săteni deghizaţi intrau în gospodăria grofilor să se asigure că mai sunt bucate suficiente până la venirea primăverii şi că animalele sunt bine îngrijite şi hrănite, iar, ca o glumă a tradiţiei, exista obiceiul ca cineva din alai “să prade” cămara grofului furând un fir de cârnat sau o bucată de slănină pentru a îndestula petrecerea din sat.

DSC_0192Fasching/ Festivalul măştilor se organizează în fiecare an la Budila, în luna februarie, de lăsata secului Postului Paştelui. Obiceiul constă în organizarea unui alai cu măşti în marţea dinainte de lăsatul secului din postul Paştelui, numită şi Marţea Grasă (Mardi Gras, Hús Hagyó Ked), ce străbate uliţele comunei, agitând clopoţei şi tălăngi pentru alungarea spiritelor malefice şi vizitează gospodăriile oamenilor pentru a le purifica locuinţele şi curţile în aşteptarea primăverii şi a unui nou an agricol. Se fac urări de bine pentru noul an, se dansează, iar “măştile“ se înfruptă din bunătăţile gazdelor, ascunse prin cămări şi beciuri, (cârnaţi, gogoşi, vinuri etc.). După ce au parcurs comuna, în acest fel, alaiul de măşti se adună în curtea Căminului Cultural, unde dau foc “mumiilor“ purtate cu plugul rotativ, semnificând arderea răului, îngroparea anului vechi. Toată suflarea se prinde într-o horă a veseliei şi bucuriei, antrenând buna-dispoziţie şi făcând urări de mai bine în noul an în care tocmai au păşit, devenind astfel mai încrezători şi mai optimişti. Manifestarea se continuă cu balul mascat din incinta Căminului Cultural. Bătrânii satului povestesc că, pe vremea grofilor, o ceată de săteni deghizaţi intrau în gospodăria grofilor să se asigure că mai sunt bucate suficiente până la venirea primăverii şi că animalele sunt bine îngrijite şi hrănite, iar, ca o glumă a tradiţiei, exista obiceiul ca cineva din alai “să prade” cămara grofului furând un fir de cârnat sau o bucată de slănină pentru a îndestula petrecerea din sat.

Prejmer

Prejmer de susComuna Prejmer cu satele aparţinătoare Prejmer, Stupinii Prejmerului şi Lunca Câlnicului,este situată în estul judeţului Braşov, la 15 km faţă de reşedinţa de judeţ, fiind străbătută de DN 10 Braşov – Buzău, DN 11 Braşov – Târgul Secuiesc şi de DJ 112D Tărlungeni – Prejmer – Lunca Câlnicului. De asemenea, comuna Prejmer este străbătuta în partea nord-vestică de linia de cale ferată Braşov – Ciceu şi în partea sudică de linia de cale ferată Braşov – Întorsura Buzăului. Pe teritoriul comunei există două staţii CFR şi staţii de autobuz pentru transportul rutier în comun, care fac legătura cu centrele importante din jur.

Prejmer: http://www.e-primarii.ro/primaria-prejmer/

Întorsura Buzăului – Cascada Urlătoarele

zimbri15Luăm ca punct de plecare Oraşul Întorsura Buzăului şi ne îndreptăm pe DN 10 cărte Braşov, după 4 Km ieşim de pe DN 10 către Vama Buzăului şi continuăm traseul nostru pe DN 103A aproximativ 12 Km, traversăm podul peste râul Buzău şi continuăm până la prima intersecţie de drumuri (aprox 100 m, Valea Dălghiului – dreapta drum asfaltat cu Chirușca – înainte drum de piatră).

Ieşim de pe asfalt şi ţinem drumul forestier către Chiruşca până la borna indicatoare Urlătoarea, aproximativ 1.5 Km, de aici facem dreapta şi după 800 m ajungem în zona urlătoare.

Priveliştea îţi tăie răsuflarea!

Total traseu 15 Km

Sursă: http://www.cazare.intorsura.ro/trasee-turistice/traseu-turistic-cascada-urlatoare-vama-buzaului-urlatoarele-4/

Rezervaţia naturală Tigăile Mari – Vârful Ciucaş

zimbri20Rezervaţia naturală Tigăile Mari – Vârful Ciucaş se află în centrul masivului şi este compusă din două vârfuri înalte: Ciucaş (1957 m) şi Tigăile Mari (1862 m). Forme de ciuperci, turnuri, abrupturi şi alte formaţiuni stâncoase pot fi văzute vizitând rezervaţia, iar pe lângă cele două vârfuri se pot identifica şi Tigăile Mici, Turnul lui Goliat, Colţii Bratocei, Colţii Nitrii sau Mâna dracului (Mâna cu cinci degete).

O serie de chei au fost modelate în calcar, iar acestea sunt Cheile Pârâului Alb, Cheile Văii Stânei, Cheile Strâmbului, Cheile Babaruncăi şi Cheile Cheiţei.

În Rezervaţia botanică Tigăile Mari se pot găsi flori precum: floarea de colţ, garofiţa, clopoţelul şi stânjenelul de munte.

Masivul Ciucaş

Numai cine a văzut Ciucașul poate să-i descrie măreţia. Numai cine l-a străbătut poate să-i descrie frumusețea. Semeţ și dur ca o cetate, văzut dinspre valea Teleajenului, o lume a coloșilor de piatră – unde natura a pus frumusețea picătură cu picătură, zămislind cele mai bizare forme care îți amintesc de basmele copilăriei – când te apropii dinspre nord sau vest, Ciucașul ascunde frumuseți de neasemuit și atrage cu un farmec irezistibil.

Creație fantastică a naturii, pe care o îndrăgeşti pe măsură ce te apropii de el și îi pătrunzi tainele, Ciucaşul îţi dezvăluie măreţia-i purpurie primăvara, o copleșitoare simfonie cromatică vara, toamna incredibilele nuanțe ale tablourilor lui Renoir, ca iarna să-și poarte cu multă demnitate mantia-i albă.

Ciucașul nu are bogăţia oglinzilor limpezi de lac din Făgăraş sau Retezat, dar are, în schimb, bogăția crestelor armonios dăltuite, cu forme rotunjite, dulci, încadrate de pajişti multicolore sau păduri de molizi și fag dătătoare de echilibru și seninătate.

Ciucașul nu are întinderea Făgărașului în a cărui masivitate te pierzi; el are gingășia unui obiect frumos care te recheamă pentru a-l cunoaște și a te înfrăți cu el, și dacă înveți să cunoști muntele, el se lasă uşor cucerit, și dacă l-ai cucerit te răsplătește cu ceea ce are mai bun: frumusețe, inedit, deschiderea orizontului spre tainele altor zări.

 Așezare și limite:

 Nu departe de locul unde lanţul carpatic se îndreaptă spre vest croindu-şi drum mai drept prin inima ţării, se înalţă, mai semeţ decât semenii săi din jur, Munţii Ciucaş- preludiu la Carpaţii Meridionali ce marchează cele mai mari înălţimi din ţară.

Munţii Ciucaş fac parte din ramura sudică a Carpaţilor Orientali şi, datorită constituţiei lor geologice, prezintă asemănări cu masivele Ceahlău şi Bucegi.

Masivul Ciucaş este cuprins între 45°25′ şi 45°35′ latitudine nordică şi 25°55′ şi 26°4′ longitudine estică şi ocupă o arie destul de restrânsă faţă de alte unităţi montane (cca 200 km2); el însă se individualizează clar faţă de munţii învecinaţi, prin caractere proprii.

Limitele faţă de munţii înconjurători sunt îndeobşte reprezentate de râurile ce-l încercuiesc ca un inel, creând o denivelare de cca 1 000 m faţă de înălţimile maxime din masiv.

La est, cursurile superioare ale Buzăului şi Teleajenului, despărţite de Pasul Boncuţa (1078 m), detaşează net Masivul Ciucaş de culmile vestice ale Masivului Siriu şi de Munţii Tătaru, ceva mai scunzi, alcătuiţi din coame domoale acoperite cu păduri şi păşuni.

Spre sud, Depresiunea Cheia, continuată către nord-vest de cursul superior al Teleajenului şi de culoarul Bratocei (1272 m), separă Ciucaşul de Munţii Grohotişu (1767 m) şi de prelungirile nord-estice ale acestora – Babeşu (1468 m) şi Bobu Mare (1757 m).

În vest, limita propriu-zisă o formează pâraiele Babarunca şi Dălghiul, care îl despart de cele două proeminenţe: Telsa (1613 m) şi Dungu (1502 m). Totuşi din punct de vedere turistic, pe aceste mici masive constituite din calcare şi conglomerate le ataşăm Ciucaşului, ele integrându-se în peisajul masivului şi în circuitele turistice ale Ciucaşului, şi tot Dălghiul este cel care, în unduirea sa spre est, închide limita Masivului Ciucaş spre nord, într-un curs domol, lăsând de o parte şi alta mici terase diferit cultivate, păşuni multicolore sau plopi şi salcii care îşi pleacă graţios crengile spre apă liniştită.

Privit mai de aproape, Masivul Ciucaş este deci bine delimitat de unităţile muntoase din jur prin văi sau culoare depresionare. Telejenelul superior, Buzăul, Dălghiul, Tesla şi Ramura Mică (afluent al Tărlungului), la care se adaugă Depresiunea Cheia, îl înconjoară subliniindu-i personalitatea. Numai spre sud-vest, munţii Grohotişu, cu promontoriul muntelui Babeşu, par să-l concureze prin înălţime (1750 m), însă aspectul domol al culmilor lor îl deosebeşte mult de Ciucaş.

Relieful și alcătuirea geologică:

În regiunea muntoasă de la est de valea Prahovei, Masivul Ciucaş, prin altitudinea lui de peste 1900 m şi prin aspectul său morfologic, constituie o personalitate geografică marcantă. El se detaşează din nivelul general al înălţimilor muntoase înconjurătoare care stăruie la 1400-1500 m, şi atrage atenţia de la depărtare, mai ales că este mărginit de abrupturi stâncoase. Atât din şesul Brasovului, cât şi din Depresiunea întorsura Buzăului, Ciucaşul pare o veritabilă cetate de piatră ce domină cu severitate culmile ondulate, mai scunde, ale munţilor din jur. Dinspre sud, aspectul lui pare mai puţin masiv, dar crestele crenelate ale Zăganului şi proeminenţa vârfului Ciucaş sunt tot atât de asemănătoare cu ruinele unui castel medieval.

Din oricare parte ai privi, între văile amintite relieful muntos se desfăşoară în trei trepte, cu altitudini variate care corespund totodată unor diferenţieri geologice evidente.

Treapta înaltă a reliefului, extinsă între 1400 şi 1954 m, formează Masivul Ciucaş propriu-zis şi corespunde unei stive de conglomerate cu grosime de 500-600 m, de vârsta albiană (cretacic mediu). Conglomeratele sunt alcătuite din pietrişuri şi blocuri rotunjite de şisturi cristaline, gnaise, calcare, gresii etc., prinse într-o matrice calcaroasă-grezoasă. În ansamblu, conglomeratele reprezintă rocile cele mai rezistente din regiune, fapt ce explică de altfel înălţimea reliefului pe care îl constituie. Roci permeabile prin excelenţă, conglomeratele fac ca apa din precipitaţii să se infiltreze şi să se formeze izvoare în văi, la baza lor, acolo unde se sprijină pe roci impermeabile. Din această cauză, Ciucaşul este lipsit în genere de izvoare deasupra altitudinii de 1200-1350 m. Văile sculptate în conglomerate sunt seci; numai în timpul averselor şuvoaiele de apă adunate în grabă, rostogolesc la vale pietrişuri rotunde, desprinse din conglomerate.

Relieful de turnuri rotunjite, cu stânci în forme curioase, este caracteristic conglomeratelor şi se întâlneşte pretutindeni unde aceste roci apar la înălţime, în Ciucaş ca şi în Bucegi şi Ceahlău.

La baza conglomeratelor se găsesc blocuri mai mici sau mai mari de calcare recifale. Uneori, ele constituie adevărate masive şi în aceste cazuri se înscriu în relief prin înălţimi proeminente. Muntele Tesla corespunde unui astfel de masiv.

Treapta mijlocie a munţilor este alcătuită din culmi cu înălţimi de 1100-1200 m. Ea corespunde unor roci mai puţin rezistente – alternanţa de gresii, marne şi şisturi mărnoase de vârstă barremian-aptiană (cretacic inferior). Această treaptă este bine evidenţiată în Culmea Buzăianu, Dealul Cucului (la cabana Muntele Roşu), în Pasul Bratocea şi în culmile muntoase dominate de Tesla şi Dungu, ca şi în bazinele superioare ale Buzăului şi Telejenelului. La est şi sudvest de Ciucaş ea constituie de fapt culoare depresionare mai largi sau mai înguste care separă masivul de munţii învecinaţi.

Treaptă inferioară, mai puţin omogenă, este reprezentată de văile Teleajenului, Telejenelului şi Pridvarei şi de depresiunile Cheia şi Poiana Stânei. Ea corespunde unor roci puţin rezistente (şisturi mărnoase şi argiloase), aparţinând cretacicului superior.

La est de aceste formaţiuni mai noi, dispuse sub forma unei fâşii înguste, se dezvoltă flişul cu gresii masive (albian) care formează Munţii Tătaru cu înălţimi de 1400-1500m.

Masivul Ciucaş, în ansamblu, constituie un nod orografic pe cumpănă principală de ape a Carpaţilor de Curbură. El este alcătuit din două culmi bine individualizate: Culmea Bratocei, cu direcţia NE-SV, desfăşurată între vârful Ciucaş (1 954 m) şi Pasul Bratocea (1 272 m), şi Culmea Gropşoarele-Zăganu, cu direcţie NV-SE, despărţite de Valea Berii.

Cele 2 culmi, cu atât mai proeminente cu cât sunt mărginite spre vest de abrupturi stâncoase, sunt legate între ele prin înălţimi de circa 1 600 m care constituie o înşeuare largă (Chiruşca).

Din Culmea Bratocei se răsfiră de o parte şi de alta, culmi scurte între care amintim Tigăile Mari şi Tigăile Mici. Din cea a Gropşoarelor se detaşează spre sud-vest Muntele Roşu cu cele două prelungiri ale lui – Balabanu şi Dealul Cucului, iar spre est: Culmea Piatra Laptelui, Culmea Văii Stânei şi Culmea Stâncoasă din care se desprinde spre sud Culmea şuviţelor.

În partea de nord a masivului, Culmea Bratocea se prelungeşte, dincolo de şaua Ciucaşului (1532 m), prin Culmea Urlătoarea (1440 m) din care se răsfiră numeroase alte culmi, secundare, spre văile Dălghiului şi Buzăului.

La obârşia Dălghiului şi Babaruncăi, sub abruptul stâncos al Bratocei se înscrie şaua Teslei (cca 1350 m); la vest de ea se înalţă cele două mici masive: Tesla, cupola de calcar (1613 m) şi Dungu (1502 m), o muchie proeminentă de conglomerate, despărţite printr-o şa joasă.

Văile din Masivul Ciucaş au direcţii radiare, unele îndreptându-se spre sud, către depresiunile Cheia şi Poiana Stânei, altele spre nord şi est, către văile Dalghiului şi Buzăului, iar altele spre vest, către valea Tarlungului.

Abia schiţate la obârşii, unde se răsfiră printre colţi stâncoşi, văile se adâncesc treptat şi se lărgesc pe nesimţite. Pe alocuri, straturile compacte de gresii masive şi conglomerate stau stavilă în calea lor, dar sunt biruite de şuvoaiele de apă ce năvălesc prin cheile înguste mărginite de pereţii verticali (Cheiţa, Cheile Pârâului Alb, Cheile Văii Stânei, Cheile Strâmbului). Dar îndată ce văile scapă din încleştarea conglomeratelor se lărgesc dintr-odată datorită marnelor şi argilelor, formând mici depresiuni.

Prin culmile şi văile armonios ţesute, Masiul Ciucaş concentrează în limitele sale contraste izbitoare, de la stâncile şi turnurile verticale, la pantele repezi împădurite şi la tăpşanele prelungi cu poieni înşirate până în albiile pâraielor, toate îmbinate într-un peisaj fermecător, inedit.

Reţeaua hidrografică:

Teritoriul Masivului Ciucaş este drenat de o serie de pâraie ce aparţin de trei bazine hidrografice diferite: al Buzăului, al Teleajenului şi al Tarlungului. În drumul lor firesc spre regiunile mai joase de la poalele muntelui apele au săpat vai adânci şi şi-au format chei sălbatice sau lunci largi cu poduri de terasă. La obârşie văile sunt în general lipsite de apă, izvoarele propriu-zise formându-se la cca 1000-1350 m, la baza conglomeratelor din care este format masivul.

Liniştite pe vreme frumoasă (dar necrezut de puternice şi năvalnice în timpul averselor), apele ce se scurg pe pantele muntelui sunt limpezi şi bine oxigenate, ele asigurând condiţii prielnice dezvoltării păstrăvului atât de căutat de pescari.

Buzăul îşi adună apele prin intermediul a două izvoare ce vin din direcţii diferite: Pârâul Fetei şi Strîmbu cu numeroasele sale izvoare care îşi au obârşia în versantul nordic al Ciucaşului, vai seci şi priporoase la obârşie, că sub 1200 m înălţime să devină viguroase, uneori cu un curs sinuos, alteori tăind roci dure şi formând mici chei; înainte de a culege pe dreapta afluenţii Chirusca Seacă şi Piscu cu Apă, pârâul Strîmbu o ia brusc spre sud şi apoi formează frumoasele chei dintre culmea Piatra Laptelui şi muntele Strîmbu, schimbându-şi din nou direcţia spre est, taie câteva bare de gresii şi conglomerate şi se uneşte cu Pârâul Feţei pentru a forma Buzaul care până la Vama Buzăului are direcţia sud-nord. Celălalt izvor al Buzăului, Pârâul Fetei, cu obârşia în culmile nord-vestice ale Muntelui Tabla Butii, coboară iute spre nord printre culmea Văii Stânei, în vest, şi Tătaru, în est, coteşte puţin spre apus şi se uneşte cu Strîmbu.

La Vama Buzăului, Buzăul primeşte afluent pe dreapta, Buzăelul, care până aici are un curs aproape paralel cu Buzăul.

Tot aici, la Vama Buzăului, râul mai primeşte – dar pe stânga – unul din principalii săi afluenţi şi anume Dălghiul, care îşi adună apele de pe pantele nord-vestice ale Ciucaşului. Având obârşia între culmile Ciucaşului şi Teslei, el are o direcţie sud-nord, o pantă accentuată cu profil în “V” şi lunca redusă. Abia după confluenţa cu pârâul Prundu, valea se lărgeşte formând Poiana Dălghiului. Dincolo de confluenţa cu Dălghiaşu, Dălghiul îşi schimbă direcţia spre est, valea se lărgeşte şi mai mult şi apar versanţi înierbaţi sau acoperiţi cu pădure. El ocoleşte pe la nord Ciucaşul în curs domol şi se varsă în Buzău după ce îşi îngustează temporar valea.

Al doilea important bazin hidrografic este cel al Teleajenului. Valea sa constituie cel mai frecvent acces spre Masivul Ciucaş; el desparte totodată muntele în două culmi principale: Bratocea şi Gropşoarele-Zăganu.

Izvorul propriu-zis al Teleajenului, cunoscut sub numele de Pârâul Berii, se afla la cca 1350 m altitudine (apa ivindu-se la baza conglomeratelor) şi este marcat prin Fântâna Nicolae Ioan. Mai sus de izvor, Pârâul Berii, împreună cu afluenţii săi, este lipsit de apă cu excepţia perioadelor de ploi abundente; de aceea pantele sale sunt puternic accentuate, cu repezişuri. În aval de Fântâna Nicolae Ioan, sau “Trei Izvoare”, la confluenţa cu Pârâul Roşu şi Bratocea, Pârâul Berii străbate o mică depresiune cu fundul plat (loc cunoscut drept Podul Berii) unde apa curge lin. Mai jos, panta râului se accentuează şi valea se îngustează, pe cca 1,5 km fiind încadrata de versanţii abrupţi ai culmilor Balabanu şi Babeşu. Aici Teleajenul este cunoscut sub numele de Cheiţa, panta lui este foarte accentuată iar râul formează cascade şi repezişuri.

Scăpate din strânsoarea muntelui, apele Teleajenului pătrund în frumoasa depresiune Cheia, curgând printre maluri joase, unde primeşte, pe stânga, pâraiele ce coboară din culmea Zaganu – Tâmpă, Gropşoarele şi Zăganu – unite într-unul singur sub numele de Tâmpa.

În continuare, Teleajenul – ce şi-a sporit încă debitul prin afluenţi a căror obârşie se află în munţii Babeşu şi Bobu Mare – străbate transversal culmile muntoase, printr-un frumos defileu până la Maneciu-Ungureni unde, unit cu Telejenelul, pătrunde în ţinutul dealurilor subcarpatice.

Telejenelul, cel mai important afluent al Teleajenului, deşi se întinde cu obârşia până în Pasul Boncuţa (unde şi poartă numele de Boncuţa) îşi formează personalitatea abia în mica depresiune de la Poiana Stânei unde apele întrunite ale Pârâului Stânei, Pârâului Alb şi Piciului Cotaţii se înfrăţesc într-un şuvoi puternic formând Telejenelul.

Cale de câţiva km Telejenelul curge printr-o vale mai largă, ca apoi să se strecoare printr-un defileu sălbatic – între Clăbucet şi Vârfu lui Crai – cu repezişuri şi o frumoasă cascadă (azi parţial distrusă prin năruirea malului) până la Maneciu-Ungureni unde se varsă în Teleajen.

Tarlungul drenează partea apuseană a Masivului Ciucaş prin două pâraie principale: Babarunca insinuat între muntele Tesla şi culmea Bratocea şi Ramura Mică ce izvoraşte de sub muntele Babeşu. În lungul acestuia din urmă coboară şoseaua naţională din Pasul Bratocea până la cabana Babarunca. De aici, în aval, Tarlungul curge printr-o vale mai largă până la Săcele, în Depresiunea Bârsei.

Condiţiile climatice:

Clima Masivului Ciucaş este o climă de munte mai puţin rece decât cea din masivele înalte ale Carpaţilor, fapt care se reflectă şi în extensiunea redusă a păşunilor alpine propriu-zise.

Configuraţia reliefului, văile care taie adânc masivul fac ca în cuprinsul Ciucaşului să constatăm diferenţieri relativ însemnate pe verticală. Astfel, temperatura medie anuală a aerului este mai mică pe culmi (2-4°C) şi creşte pe vai până la 4-6°C. Iarna media lunii ianuarie se prezintă între valorile de -6 şi -8°C, iar vara, media lunii iulie ajunge la 12-14°C. Amplitudinea termică anuală atinge 10-20°.

Precipitaţiile care cad în Masivul Ciucaş sunt relativ abundente dar prezintă variaţii în privinţa repartizării lor sezoniere. Dacă media anuală este de 1 000-1 200 mm, iarna se înregistrează 400-500 mm, iar primăvară şi vara 600-700 mm, în total, în timpul unui an se constată 160-180 de zile cu precipitaţii. Perioada cu cele mai puţine precipitaţii cuprinde sfârşitul verii şi începutul toamnei.

Stratul de zăpadă, destul de abundent, apare de obicei din luna octombrie, menţinându-se până în luna mai; perioada cea mai indicată pentcu schi este însa ianuarie – martie. Durata de strălucire a soarelui însumează un număr de peste 1 800 de ore anual. Cu toate acestea, numărul de zile în întregime cu cer senin este într-un an mai mic de 40, iar numărul de zile cu cer acoperit ajunge la 120-140 anual. Nebulozitatea oscilează între 6,5-7,0 zecimi, în raport cu altitudinea.

În Masivul Ciucaş cea mai mare frecvenţă o au vânturile de vest şi nord-vest, mai rar cele de sudvest; orientarea culmilor modifică local direcţia vânturilor, canalizându-le pe văi. Viteza medie anuală a vântului este de 4-5 m/s şi chiar 7 m/s pe creste. Desigur, zona cea mai expusă este creasta, lipsită de obstacole, iar zonele cele mai adăpostite sunt văile şi regiunile mai joase şi mai împădurite ale masivului.

Vegetaţia şi fauna:

Bogăţia şi diversitatea elementelor care alcătuiesc covorul vegetal al Masivului Ciucaş se datorează şi ele aşezării geografice a ţării la răspântia mai multor areale de vegetaţie a numeroase plante, precum şi condiţiilor impuse de climă, relief, soluri.

Primii paşi spre crestele muntoase ne poartă în zona pădurilor bogate ce înconjoară muntele ca un brâu. Ea este formată de pădurile mixte în care predomina fagul (Fagus silvatica), pe alocuri constituind păduri masive. Asociat fagului întâlnim carpenul (Carpinus betulus), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus carpinifolia), mesteacănul (Betula verrucosa), iar pe vai arinul (Alnus viridis) s.a.

Lumina care pătrunde cu uşurinţă prin frunzişul fagilor permite dezvoltarea unei vegetaţii de arbuşti şi plante erbacee la parterul pădurii. Ea este compusă în special din plante viu colorate care încep să înflorească de la topirea zăpezii. După ghiocei (Galanthus nivalis), apar pe rând ciuboţica cucului (Primula officinalis), floarea paştelui – albă şi galbenă (Anemone nemorosa, A. ranunculoides), brebenelul de munte (Corydalis cavă), leurda (Allium ursicum), toporaşul (Viola silvestris), mierea ursului (Pulmonarita molissima), laptele cucului (Euphorbia amygdaloides), feriguţa (Polypodium vulgare), feriga urşilor (Pteridium aquilinum) cu frunze ce ating până la 1 m înălţime, măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella) ca un trifoi şi cu gust acrişor s.a.

La partea superioară fagul se întrepătrunde cu răşinoasele, în cele din urmă cedând locul acestora.

Pădurile de conifere sunt constituite masiv din molid (Picea excelsa). În Ciucaş întâlnim însă şi zada (Larix decidua) – în Zaganu şi în jurul localităţii Cheia. Coniferele îmbracă pantele masivului până la 1500-1600 m înălţime şi pătrund pe vai sub forma unor lobi. Pădurile de molid fiind întunecate şi mohorâte, vegetaţia de parter a acestora este sărăcăcioasă. Ceea ce caracterizează pădurea de molid este abundenţa muşchilor şi ferigilor. Dintre cele existente menţionăm brădişorul (Lycopodium clavatum); în luminişuri întâlnim degetăruţul (Soldanella montana) sau clopoţei (Campanula abietina) cu talie înaltă, măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella) s.a. Alături de flori întâlnim mânătarca (Boletus edulis), atât de apreciată de drumeţi, şi multe alte ciuperci. Pe alocuri, acolo unde pădurile au fost defrişate, s-au instalat rugi de zmeură (Rubus idaeus), fragi (Fragaria vesca), desişuri de zburătoare (Chamaenerion angustuolium), degetar (Digitalis ambiguă), iarba stupului (Melissa oificinalis), iova (Salix capraea), şocul roşu (Sambucus rubra) s.a.

Deasupra pădurii se întinde vegetaţia subalpină. Condiţiile climaterice deosebite, vântul puternic, presiunea mai scăzută, care favorizează evaporaţia, fac ca aici să se dezvolte o vegetaţie specifică. Alături de brazi chirciţi sau în steag întâlnim întinse suprafeţe de ienupăr pitic (Juniperus sibirica) şi smirdar (Rhododendron kotschyi), una din cele mai preţioase podoabe vegetale ale Carpaţilor româneşti, cu o extensiune foarte mare în Masivul Ciucaş, fenomen reflectat şi în toponimie (Muntele Roşu). Smirdarul este o plantă lemnoasă, cu frunze lucioase, verzi şi iarna, şi creşte în special pe “dosuri de munte” (versanţii nordici sau vestici). Prezenţa lui se remarcă în special în lunile iunie-iulie, când florile roşu-roz aprins acoperă muntele ca un foc întins ce pâlpâie uşor în bătaia vântului. Uneori el înfloreşte şi toamna. În asociaţie cu ienupărul şi smirdarul apare afinul (Vaccinium myrtillus), uneori ocupând suprafeţe masive, şi, mai rar, merişorul (V. vitis-idaea).

Majoritatea covârşitoare a florei subalpine şi alpine este compusă însa din plantele nelemnoase, erbacee. Dintre acestea cele mai numeroase şi mai variate sunt ierburile care formează pajiştile alpine. Pe lângă ierburi, pajiştile şi stâncăriile sunt împodobite vara cu flori viu colorate, unele plăcut mirositoare, care dau un farmec deosebit zonelor montane.

Pe culmi, unde vântul sufla cu putere o perioadă mai lungă din an, vegetaţia s-a adaptat condiţiilor de viaţă, fiind obligată să se târască, să se încovoaie sau să se adune în tufe pitice. Pe creste vară începe mult mai târziu decât în zonele mai joase, dar atunci soarele dogoreşte cu mai multă putere datorită purităţii aerului. În luna iunie predomină culorile albastru şi violet, iar în iulie-august galbenul, roşul şi albul.

Plantele care înfloresc primăvara timpuriu sunt mai puţin numeroase pe creste, întâlnim totuşi brânduşele de munte (Crocus heuffelianus) care răsar din zăpadă, apoi sisineii de munte (Pulsatila albă), ochiul găinii (Primula minimă), degetăruţii (Soldanella montana, S. alpina), ciuboţica cucului (Primula officinalis) s.a.

Urmează apoi stânjeneii de munte (Iris ruthenica) pe care îi întâlnim în iunie în mici colonii pe culmile Zaganu şi Bratocea. Alături de el gingaşa ghinţura (Genţiana verna), anghelina (Primula longiflora), sclipeţii de munte (Potentilla ternata), arginţica (Dryas octopetala), garofiţele de munte (Dianthus tenuifolius, D. gelidus), bulbucii de munte (Trollius europaeus) planta ocrotita, clopoţeii (Campanula alpină, C. napuligera), romaniţa de munte (Anthemis carpatica), ciurul zânelor (Carlina acaulis), albăstrelele (Centaurea pinnatifida), ruşuliţa (Hieracium aurantiacum), luceafărul (Scorzonera rosea), trei-fraţi-pătaţi (Viola arvensis) s.a.

Vegetaţia ierboasă este compusă din iarba vântului (Agrostis rupestris), ţapoşica (Nardus strictă), păruşca (Festuca alpina), rogoz (Carex sempervirens) etc. Pe stânci şi grohotişuri plantele au culori mai vii şi talie mai mică, se strâng în perniţe sau se adăpostesc sub stâncă. Menţionăm clopoţeii pitici de stâncă (Campanula cochleariifolia), ochiul şarpelui (Eritrichium nanum), gălbinelele de munte (Doronicum carpaticum), saxifragele (Saxifraga moshata, S. bryoides), iarba roşioară (Silene acaulis), floarea de colţ (Leontopodium alpinum), plantă ocrotita care a devenit foarte rară s.a.

FAUNĂ. Ca şi vegetaţia, aceasta cunoaşte o etajare pe verticală, însă în limite mai largi şi mai puţin precizate. Bogăţia animalelor sălbatice constituie un preţios fond cinegetic al Masivului Ciucaş. Aici găsim specii mari de vânat ca ursul (Ursus arctos), mistreţul (Sus scrofa), cerbul (Cervus elaphus), râsul (Lynx lynx), lupul (Caniş lupus), vulpea (Vulpes vulpes). Cele mici sunt reprezentate de jder (Martes martes), pisica sălbatică (Felis silvestris), veveriţă (Sciurus vulgaris) s.a. Recent a fost colonizată şi capra neagră (Rupicapra rupicapra).

Lumea păsărilor o formează păsările mici, unele cântătoare – privighetoarea (Luscinia megarhynchos), mierla (Turdus merula), piţigoiul (Paruş major), cinteză (Fringilla coelebs), găinuşa de munte, fluturaşul de piatră (Tichodroma muraria) s.a. Deasupra crestelor este domeniul uliilor (Accipiter nisus), vulturilor (Aegypius monachus) şi al acvilelor de munte (Aquila). Zăganul (Gypaetus bărbătuş aureus), vulturul uriaş cunoscut în Culmea Zaganu – de unde se pare că îşi trage şi numele – este azi dispărut la noi în ţară.

Dintre reptile menţionăm vipera comună (Vipera be-rus) şi şopârlă de munte (Lacerta vivipara), iar dintre gasteropode – cele de talie mică. Insecte de tot felul şi fluturi viu coloraţi se întâlnesc atât în pădure cât mai ales în zona alpină.

Sursă: http://www.cazare.intorsura.ro/obiective-turistice/masivul-Ciucaş-masivul-Ciucaş-Ciucaş-14/

Cetatea Ţărănească Prejmer şi Biserica Evanghelică

Ansamblul arhitectural Cetatea Ţărănească Prejmer şiBiserica Evanghelică, inclus în patrimoniul UNESCO. Aşezarea adăposteşte o remarcabilă biserică a cărei construire a început în secolul XIII, în anul 1218, din Ordinul Cavalerilor Teutoni, având la bază un plan în cruce greacă cu abside închise poligonal şi fiind dedicată hramului ,,Sfânta Cruce’’. Ulterior, în secolul XVI, după alungarea ordinului de către regele ungur Andrei al II-lea, biserica a fost modificată de către cistercieni, în stilul goticului timpuriu burgund. Între secolele XIII şi XV, în jurul bisericii a fost construită o masivă cetate ţărănească de refugiu de către ţăranii şi meseriaşii saşi stabiliţi în Ţara Bârsei în acea perioadă. Zidul cetăţii are o lungime de 480 de metri şi o înălţime de 12 metri, iar în interiorul cetăţii au fost construite 272 de încăperi pentru provizii şi refugiu aşezate pe 4 nivele. Interiorul zidului este numit “drumul străjii” şi prezintă un număr însemnat de breşe pentru tragere şi jgheaburi de turnare a apei clocotite. O atracţie deosebită a acestui drum de strajă o reprezintă aşa-numita “orgă a morţii”, care nu este altceva decât o scândură groasă, ce pivotează în jurul unui ax metallic. Până în secolul al XVII-lea cetatea a fost prevăzută, în exterior, cu un şanţ de apă, intrarea în cetate făcându-se cu ajutorul unui pod mobil. În secolul al XVII-lea cetatea a fost extinsă, construindu-se primăria şi curtea acesteia. În secolul următor, mai exact în 1788, cetatea a fost prevăzută cu o poartă din lemn masiv de stejar, placată cu fier. Tot în acea perioadă a fost construit şi pasajul cu coloane de la intrare. Pentru a se păstra moştenirea culturală, în anul 1992, Patronatul asupra cetăţii din Prejmer a fost preluat de către Fundaţia Saşilor Transilvăneni (Siebenburgish – Sachsische Stiftung Munchen), fundaţie ce finanţează şi în prezent lucrările de restaurare şi renovare ale ansamblului.  În cetate este amenajat un muzeu etnografic care redă diferite aspecte ale vieţii comunităţilor săseşti. Această biserică evanghelică este cea mai bine păstrată şi cea mai puternică biserică-cetate medievală din estul Europei.